Dorinţa de socializare, nu mă refer aici la trecerea în proprietatea întregului popor a principalelor mijloace de producţie sau alte bunuri aflate în proprietate privată ci la procesul de integrare socială a unui individ într-o colectivitate, ne face să acţionam adesori împotriva simţirilor personale. Ficare îşi doreşte să fie plăcut şi respectat. Toţi îşi doresc un loc pe lista existenţei sociale. Există posibilitatea, însă, ca în drumul spre socializare, din politeţe excesivă, altruism sau alte raţionamente să nu faci altceva decât să te tranformi într-un preş călcat sistematic în picioare.
Lucurile nici nu ar fi pe atât de grave dacă sprijinul necontenit pe care îl acorzi celor ce-ţi cer ajutorul ar fi înţeles ca atare şi nu ar abuza de acesta. Dacă, în plan personal, ajuţi pentru că aşa vrei, aşa eşti constituit sau educat, problema rezidă în curtea celor pe care îi ajuţi. Aceştia din urmă vor pretinde prietenii, amiciţii sau chiar simpatii personale doar pentru a-şi satisface agenda personala de nevoi. E de la sine înţeles că eşti căutat, că telefonul îţi sună continuu, dar toate astea pentru motive cât se poate de greşite.
Cu siguranţă nu sunt puţini între voi, distinşi cititori, care aţi fost surprinşi de dezamăgire sau chiar devastaţi de neaşteptata trădare a încrederii acordată sau investită în presupuse prietenii. Când acest fenomen are loc, această întâmplare, mai cu seamă când se repetă la nesfârşit începi să te gândeşti, să formulezi strategii, să găseşti căi de a evita persoanele care te dezamăgesc, de a ocoli situaţiile în care, în mod invariabil, sfârşeşti ca victima a profitorilor. Nu, nu sunt de principul să dăm foc la magazie ca să scăpăm de şoareci. Totuşi, revelaţia înşelaciunii, atunci când are loc, crează confuzie, întâi de toate, complicând şi mai mult lucrurile. În acele momente întrebări de genul “cum a putut…? cum a fost în stare…? cum a îndrăznit…?” îţi năpădesc mintea şi rămân retorice. Astfel de momente de criză sau dileme dezorientative au fost atent analizate de Carl Jung şi altii. Momentul dezorientării se intalează atunci când realizezi că aşteptările ţi-au fost dărâmate. Cine este proprietarul aşteptărilor? Fireşte că tu.
Soluţiile sunt multiple. Întâi de toate trebuie ca raţiunea să-şi regăsească bine meritatul loc de principal hotărâtor al acţiunilor proprii. Nu m-aş duce atât de departe încât să dau dreptate gândurilor englezului din Jurnalul Fericirii a lui Steinhardt, care din altruism alege să-şi bea ceaiul în casă, totuşi câteva soluţii de mijloc pot fi aplicate.
Soluţia 1. Înfrânează-ţi aşteptările. Nu înseamnă să nu visezi, să nu ai aspiraţii, înseamnă sa abordezi un mod de gândire critic. Asta presupune un efort mental mai mare în a judeca lucrurile nu după aparenţe ci în profunzime, după esenţa lor. Acest lucru se realizează şi prin stabilirea şi, foarte important, păstrarea standardelor proprii. Nu te baza pe alţii pentru atingerea ţintelor personale, fa-o de unul singur. Eşti cel mai de încredere om pe care-l ai. Educaţionaliştii numesc asta învăţarea independentă, Jung denumeşte acest lucru drept individualizare.
Soluţia 2. Nu-ţi oferi ajutorul imediat. Aşteaptă să-ţi fie cerut sprijinul de mai multe ori înainte de a-l oferi. Când îl oferi, fi sigur că vrei să o faci şi nu aştepta nimic înapoi. Dacă ai luat o decizie conştientă, accept-o ca atare. Dacă intervin anumite tipare (ex. persoane care-ti cer bani împrumut dar în mod repetat întărzie sau chiar nu îi mai inapoiază) crede în tipar şi nu în aşteptările personale şi bazează-ţi decizia pe acesta.
de Radu Cristea
