Loading...

luni, 22 septembrie 2008

De ce nu stau ateii în banca lor?

Aproape toţi credincioşii ne reproşează, la prima vedere ai zice că pe bună dreptate, faptul că suntem virulenţi cu cei care cred în... în ce-o crede fiecare.

Pe mine personal nu mă deranjează absolut deloc în ce fel de bazaconii credeţi, dar mă simt jignit enorm atunci când mă judecaţi din perspectiva credinţei în bazaconiile voastre. Sau când luaţi decizii din aceeaşi perspectivă, decizii care mă afectează şi pe mine. Şi mai sunt deranjat atunci când cei apropiaţi mie sunt prinşi în astfel de mreje, pentru că, iubindu-i, mă doare să-i văd prostiţi de şarlatani. Vedeţi acum de ce nu pot sta în banca mea? Pentru că voi mă provocaţi zilnic. Chiar inconştient. Pe stradă, la TV, în şcoală, la servici, în ziare, etc.
Un alt deranj pe care ţi-l fac credincioşii sunt întrebările stupide (îi iert pe cei care mi le adresează sincer, devin însă acid când sunt puse la mişto), întrebări de o naivitate care-ţi insultă inteligenţa. O să dau o listă mai jos, în timp, după cum o să le reaud ca să nu fiu nevoit să-i răspund fiecăruia personal.

1. Întrebarea credinciosului: Dacă nu există Dumnezeu, de ce vorbeşti toată ziua despe El?
Răspuns: Eu vorbesc rareori despre fantasme. Pentru că prefer să vorbesc despre lucruri existente, sau măcar cu probabilitatea de a exista. Pentru că o discuţie ştiinţifică e mult mai interesantă, mai profundă şi cu mult mai mare consum intelectual decât sterilele povestioare religioase. Acestora din urmă le aloc exact acelaşi timp şi loc în cultura mea pe care îl rezerv şi basmelor sau legendelor. Au o frumuseţe a lor, patriarhală, cu miros de mucegai vechi, ceea ce le face plăcute şi relaxante. Dar de aici, de la frumuseţea asta, până la a le considera adevărate, e drumul lung ce duce de la inteligenţă la prostie.
Însă atunci când în jur, la tot pasul îţi vorbesc alţii despre dumnezeii lor (că încă n-am întâlnit doi oameni care să aibă acelaşi Dumnezeu), te moralizează (adică ei, greşiţii, te moralizează, cum ar zice TLP, îţi spune banana că tu eşti cel galben), îţi judecă faptele care nu se încadrează în normele lor înguste (e păcat că nu mergi la biserică! - De ce? Să ascult un incult? Mai bine citesc ce a scris un inteligent), atunci îţi dai seama că trebuie să faci ceva, că nu poţi rămâne indiferent, că trebuie într-un fel stopat fenomenul ăsta social negativ.

Concluzie: Eu n-am nimic cu Dumnezeu, pentru că nu pot urî ceva ce nu există. Ba mai mult, îmi doresc din suflet să fi existat şi l-aş fi iubit enorm pe acel Dumnezeu bun şi corect. Dar cum nu există, ce să iubesc?
Nu am nimic nici cu cei care cred. Ei, au ceva cu mine, cu noi, ateii. Îi apreciez pe credincioşii care stau în banca lor (foarte puţini), adică acei oameni care nu se simt datori la tot pasul să ne spună cât suntem de păcătoşi, de inferiori, de neevoluaşi spiritual, de nedemni de a purta numele de om. Că nici animalele nu au capacitatea credinţei, nu-i aşa?

P.S.
Nu mă deranjează cei care îşi susţin argumentat şi civilizat credinţa.

Un comentariu:

Just us - Just me spunea...

Ei de ce nu stau in banca lor? Uite d-aia nu stam nici noi :P