Loading...

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Contradicţia dintre credinţa în Dumnezeu şi credinţa în legile naturii

Aparent între cele două nu există nici o contradicţie. Tocmai de aceea, cele două credinţe se împacă în sufletele credincioşilor. Dar această împăcare se datorează simplului fapt că nici un credincios nu se apucă serios a-şi ordona talmeş-balmeş-ul lui de credinţe. La o analiză atentă se vede că această contradicţie e, de fapt, o altă formă a contradicţiei dintre religie şi ştiinţă, dintre ignoranţă şi raţiune.

La începuturi omul a crezut sută la sută în divinitate. Tuturor fenomenelor pe care le vedea în jurul lui le atribuia cauze supranaturale. Ploua, fulgera, se innopta sau răsărea soarele, venea vara sau iarna, aveai noroc sau ghinion, toate acestea se întâmplau pentru că nu ştiu care fiinţă supranaturală nu avea altă treabă mai bună de făcut decât să se joace cu aceste chestii minore. Forme ale acestei credinţe ancestrale s-au păstrat în religiile tradiţionaliste până astăzi. Pe vremuri secetoase, vedem preoţi ortodocşi urmaţi de alaiuri de creştini ieşind în ţarină pentru a face rugăciuni de venire a ploii. În mintea lor, acţiunea e cât se poate de firească. Cauza ploii fiind voinţa (sau capriciul) lui Dumnezeu, e normal să mergi la această cauză pentru a o îndupleca să te ajute. Numai că, oameni buni, suntem în mileniul III, când cunoaştem adevărata cauză a ploii (iar această cauză e de ordin natural, nici pe departe de a fi vorba de intervenţia supranaturalului), nu suntem în mileniile 40-30-20 înainte de era noastră.

De-a lungul timpului oamenii, mai ales cei iubitori de cunoaştere, de ştiinţă, au observat că fenomenele din natură au cauze naturale. Că nu sunt efectul nebuniei, jocului, acţiunilor întâmplătoare ale cine ştie cărei entităţi supranaturale.

Astfel, încet-încet, credinţa în arbitrariul supranatural a fost înlocuită cu credinţa în ordinea naturală, într-o ordine care ascultă de nişte legi descriptive (nu prescriptive, cum confundă mulţi). Că o parte dintre fenomene se repetă cu precizie mai mare decât cea de ceasornic, că o altă parte par a fi întâmplătoare, dar că şi în acest al doilea caz cauza care le produce e tot una cât se poate de firească, de logică, de naturală. Fireşte că pentru cei mai mulţi a fost foarte greu să renunţe la credinţele lor, aşa că au făcut compromisul de a împăca în sinea lor cele două concepţii printr-un tertip. Fenomenele la vedere au cauze naturale, cauze care la rândul lor au alte cauze mai ascunse şi tot aşa. Însă cauza ultimă a tuturor lucrurilor ar fi Supranaturalul.
Dar ce mi se pare grav e că în cazul fenomenelor a căror cauză nu e încă suficient de bine cunoscută (de către religios) e pusă în legătură directă cu divinitatea. Nu contează că respectivul fenomen e cunoscut de sute de ani de către cei care au mai şi învăţat pe la şcoală. Auzim adesea în predicile preoţilor ce mare minune şi mister e dezvoltarea copilului în pântecele matern sau germinarea seminţei în sol. Lucruri cunoscute de pe la 1600 incoace, cu trecerea timpului, în detalii foarte precise. Totuşi, unii fac tot posibilul să ne arate cauze supranaturale acolo unde naturalul este cât se poate de vizibil. Această falsificare a realităţii nu mai poate fi scuzată sau trecută cu vederea.

Concluzie:
Ateul crede sută la sută în aceste legi ale naturii, crede că toate cauzele fenomenelor sunt alte fenomene cât se poate de naturale. Că supranaturalul nici măcar nu există, aşa că nu are cum să intervină în ordinea lumii. Ateul şi omul paleoliticului sunt cele două extreme. Unul în primitivism absolut, altul în raţional absolut. Între aceste două extreme se desfăşoară ceilalţi oameni, în care cele două credinţe opuse sălăşluiesc în diferite proporţii, în funcţie de structura psihică, de cunoştinţele şi de înclinaţiile fiecăruia.

3 comentarii:

ateistul spunea...

S-ar putea sa jignesti omul paleoliticului (in care credinciosii nici nu cred ca a existat) cu asta: eu cred ca era mult mai inteligent decit unii din ziua de azi. Probabil se apuca de implorat zeii DUPA ce facea tot ce era posibil sa supravietuiasca, nu in loc depuna efort si sa gindeasca ca unii de acum.

ateul spunea...

Ai dreptate. Nu am vrut să o lungesc prea mult, de-aia n-am intrat în detalii, dar există indicii că ateismul există încă din epoca de piatră, nu doar din antichitatea greacă, aşa cum susţine curentul "oficial".
Exact cum zici, omul paleoliticului nu-şi permitea luxul de a se ruga fără să acţioneze. Pentru el rugăciunea era ultima speranţă.
Merci! Bine punctat.

totalanormal spunea...

Ma, ce multe stiti voi despre paleolitic:P Totusi titlul ramane invalid in ciuda articolului. Cu ce scade credinta in Dumnezeu pe masura ce se inteleg cauzele naturale ale fenomenelor? A spus cineva a credinta e fundamentata pe fenomene? Tocmai aici e diferenta intre credincios si ateu, ca cel din urma incearca sa reduca totul la fenomen, in timp ce primul poate sa creada si in ce nu poate vedea. E gesit sa reduci credinta la fenomen, numai ateii si crestinii dobitoci (destui si astia) pot face asta.