Ursul si ateul

Am găsit zilele trecute pe net un banc pe care îl redau mai jos:

Un ateu se plimba prin padure minunandu-se de frumusetile naturii:
"Ce copaci impresionanti! Ce rauri cristaline! Ce animale frumoase!"
La un moment dat, in timp ce se relaxa, omul aude in spatele lui zgomote
ciudate. Cand se intoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sanatos
si cu pofta de mancare. Ingrozit, ateul o ia la fuga, insa ursul avea
conditie fizica asa ca il urmeaza constiincios... Tipul era atat de ingrozit incat
la un moment dat se impiedica si cade. Ursul il apucase deja de un picior
asa ca omul, paralizat de frica, racneste:
"Doamneeee!!!". In secunda urmatoare, timpul se opri, ursul ingheta in
pozitia in care se afla, padurea ramase neclintita si o lumina se revarsa
din cer. Tipul, socat, auzi o voce:
"Mi-ai negat existenta toata viata, le-ai explicat si altora ca sunt un
mit, ai pus toata creatia Mea pe seama intamplarii cosmice... vrei acum sa te
salvez? Pot eu sa te consider credincios cu adevarat?"
Ateul se uita fix in lumina si raspunse:
"As fi ipocrit sa Iti cer brusc sa ma consideri credincios, dar poate ai
reusi intr-un fel sa-l faci pe urs sa devina crestin?"
"Foarte bine" raspunse vocea. Lumina disparu, zgomotul padurii reveni.
Ursul il elibera din ghearele sale, isi impreuna labele din fata si spuse:
"Doamne, binecuvinteaza aceste bucate. Amin".

Bancul e frumos tocmai prin replica finală, oarecum neaşteptată. Nu mi-am propus să critic bancul - după mine nici un fel de glumă nu trebuie interzisă, glumele pot descreţi frunţi sau deschide minţi iniţial încuiate. Vreau doar să arăt ce percepţie greşită au credincioşii despre atei, ca şi despre propria-le credinţă.

Fireşte că fără acele percepţii acest banc nu ar fi apărut. Pe de altă parte, aşa cum, uneori, scriitorii leagă forţat evenimentele între ele pentru a putea ajunge la ideea esenţială, înţeleg că şi în acest banc, pentru ca el să existe, era nevoie de aceste percepţii greşite. Spre deosebire de scriitor, tare mă tem că aici elementele greşite au fost strecurate involuntar.

Aşa cum zicea un alt bloger (vezi Involutia mentalitatii romanesti), e imposibil să scrii fără să trădezi, fie mentalităţi proprii, fie ale colectivului în care te desfăşori. La fel şi creatorilor acestui banc, le-a fost imposibil să nu-şi trădeze ideile despre atei, zic eu, greşite:

1. "Ce copaci impresionanti! Ce rauri cristaline! Ce animale frumoase!" - mirarea asta referitoare la "perfecţiunea" lumii e specifică credinciosului, în special cel de factură neoprotestantă, nicidecum ateului. De aici deduc eu că, aproape sigur, bancul a aparut pe tărâmuri americane. Nu exclud sută la sută alte posibilităţi.
Aşadar, avem o primă percepţie falsă. Recunosc, poate s-a vrut şi să ni se arate că ateul cu pricina avea o sensibilitate aparte, că poate simţi profunzimea lucrurilor. Însă un ateu nu le simte în felul ăsta. El vede în toată treaba asta nişte relaţii între elementele lumii materiale, nu vreo legătură cu supranaturalul. Mă îndoiesc totuşi că scopul principal a fost precizarea unei firi sensibile. De fapt, indirect, ni se spune că şi ateii îl percep pe Dumnezeu prin intermediul armoniei Creaţiei, însă refuză să Îi accepte existenţa. Ceea ce e complet fals. Un ateu nu vede lumea nici extraordinar de frumoasă, nici armonioasă la extrem. O vede real. Ştie că trăieşte într-o lume nici perfectă, nici total dezordonată, ci sub-optimă, cu părţi frumoase şi urâte (vezi ursul, de frumuseţea lui nu s-a minunat - un exemplu din care ar trebui să vadă ş credincioşii că nu toată Creaţia e chiar aşa de frumoasă). Mai ştie că pentru a supravieţui orice fiinţă se luptă cu natura. O luptă pe care în final o pierde şi, după ce s-a descompus complet, înseamnă că s-a reintegrat în sânul ei şi de aici înainte va fi în armonie cu natura pentru eternitate.
De fapt ceea ce în ştiinţă se numeşte "echilibrul dinamic", religioşii au numit "a trăi în armonie cu natura". A fost modul lor pueril de a redescoperi ceva ce ştiinţa descrie cu foarte mare precizie. Câteva ore de studiu le-ar fi suficiente ca să afle că acest echilibru dinamic e de fapt punctul de stabilitate a luptei dure dintre două contrarii. Nicidecum a păcii, a armoniei sau a bunei înţelegeri. Se numeşte echilibru dinamic pentru că acest punct, în timp, îşi modifică poziţia, foarte des prin oscilaţii locale, rareori, prin translaţii. A te minuna de cât de bine se potrivesc lucrurile în Univers, e egal cu a te minuna cât de bine se suprapune râul peste albia sa.

2. După strigătul "Doamne", Dumnezeu face o minune. Cei mai mulţi credincioşi nu ştiu că nu există şi nici nu pot exista minuni. Dar ăsta e fapt ştiinţific. Grav pentru ei este că nu ştiu că a crede în minuni e păcat, e o blasfemie la adresa zeului lor, e o pervertire a credinţei adevărate. E un mod de a-l ispiti pe Dumnezeu.
Spre deosebire de punctul 1), unde am vorbit despre o percepţie greşită referitoare la atei, aici credinţa însăşi e percepută prost de către creatorul bancului.

3. "As fi ipocrit sa Iti cer brusc sa ma consideri credincios, dar poate ai
reusi intr-un fel sa-l faci pe urs sa devina crestin?"
Mă bucur că ateului nostru i-a fost păstrată onestitatea. Că nu l-a fost transformat într-un laş jalnic aşa cum fac alte bancuri. Recunoaşte sincer că nu a crezut şi că nu poate avea pretenţii prea mari. Dar ....
Orice ateu, nu pentru a crede, ci pentru a şti că există divinitatea, cere, are nevoie de dovezi. Presupunând că Dumnezeul acestui banc e chiar real, ateul are dovada. Brusc, el ştie că Dumnezeu există. Din acel moment nu mai ai nevoie de timp. Ca să te convingi de ce anume? Ateului nostru chiar i s-a dat ceea ce cer toţi ateii pentru a accepta ideea existenţei supranaturalului: o dovadă. Asta daţi-ne, în realitate, nu în bancuri, şi a doua zi n-o să mai fie nici un ateu. Dar dacă în loc de dovezi şi argumente aduceţi falsuri, erori, analogii, parabole, mistere, interpretări răsturnate ale faptelor, trăiri şi simţiri proprii, fie ele chiar sincere, e firesc ca numărul ateilor să fie în creştere.
Deci, de aici vedem că credincioşii cred greşit despre noi că nu vrem să credem, nu că nu putem să credem, că suntem un fel de Gică Contra, că facem tot posibilul să găsim nod în papură pentru a nu crede în Dumnezeu. Pe când noi, de mii de ani, căutăm tocmai acea dovadă a existenţei, pentru a şti: ori albă, ori neagră. Şi, de-a lungul timpului, în loc să găsim argumentul existenţei, am găsit nenumărate argumente ale inexistenţei. Tot ce a fost adus drept argument al existenţei a fost demontat.

4. Nu cred că un ateu nu ar fi cerut vreodată să îl creştineze pe urs. Dar fără cererea asta stupidă nu am fi avut bancul. Aşa că "scopul scuză mijloacele". Încă odată, şi aici se trădează aceeaşi percepţie greşită discutată la punctul 3): Decât să-şi accepte propria creştinare, ami bine cere să fie creştinat ceva imposibil de creştinat. Altfel formulat: "mai degrabă vezi un urs credincios, decât un ateu care să lase dintr-ale lui". Tare greşit ne vedeţi dragi credincioşi!


Final

La final, altfel nu mai aveam bancul, vedem un Dumnezeu deloc creştin, sincer, de încredere. Ci un şmecher, un şugubăţ, cum îmi place să-i spun, un jucăuş precum un copil obraznic. Răspunsul lui Dumnezeu seamănă leit cu cel al Diavolului, în contexte asemănătoare. Că nici în Diavol nu te poţi încrede. Că şi el se joacă precum avocaţii cu frazele. Una înţelegi tu, alta ascunde el sub cuvinte. Trebuie să fi foc de atent să nu le laşi nici o portiţă de ieşire


Acum, e drept, un creştin habotnic, specific lor, poate aduce şi o interpretare de felul următor:
Dumnezeu l-a luat pe fostul ateu în momentul maximei credinţe, când sufletul lui era deja mântuit, când Raiul îi era asigurat. Dacă l-ar fi lăsat în viaţă poate că începând de a doua zi credinţa ar fi început să-i scadă, să redevină ateu, să comită din nou păcate, etc. Aşa că Dumnezeu a fost cât se poate de bun cu el, i-a dorit binele veşnic, nu unul efemer. În acest caz Dumnezeu nu poate fi nicidecum acuzat de şmecherie diabolică.
Vedeţi ce popă bun aş fi fost? Dacă n-oi fi. :)

Contraargumentul acestei interpretări e destul de lung. Se referă la scurtcircuitarea bisericii (spovedanie, împărtăşanie), la încălcarea propriilor reguli, la ilogica lui Dumnezeu de a juca bambilici cu Sine, la nedreptatea pe care ar comite-o faţă de cei care cred. Sper să înţeleagă toţi de ce această interpretare e una cât se poate de proastă, fără să fie nevoie de explicaţii suplimentare.