Ce nu pricep credincioşii?

Între puţinii comentatori ai blogului meu au fost atei care au lăsat comentarii de bun-simţ, amendând unele scăpări ale mele, şi câţiva credincioşi care au vorbit cu ură, cu răutate şi pe dinafara subiectului.
Nu o să insist pe ce anume înţeleg credincioşii, că înţeleg şi ei destule, chiar dacă în unele puncte nu pot vedea, orbiţi de întunericul credinţei. Dar asta e o altă discuţie.
Însă, ce nu înţeleg ei, e că, oricum ai lua-o, în privinţa răutăţii cu care răbufnesc pe blogurile ateiste nu au deloc dreptate.

Dpdv creştin (în ipoteza simplificatoare că am avut numai vizitatori credincioşi creştini sau derivaţi din creştinism), Răul vine de la Diavol, Binele vine de la Dumnezeu.
Cum explicaţi, dragi credincioşi, că ateii, cu ceva excepţii totuşi, se manifestă civilizat, cu respect faţă de celălalt, chiar cu iubire faţă de aproapele, fie el şi creştin?
Cum explicaţi, dragi credincioşi, că creştinii de pe aici, cu mici excepţii totuşi, se manifestă plini de ură, de răutate, incoerenţi, de iubire nici nu încape vorba?
Cum puteţi, una să vorbiţi, alta să faceţi?
Vezi şi Unde e credinţa voastră făţarnicilor?
Din unghiul vostru creştin, voi sunteţi dominaţi de Diavol, iar noi de Dumnezeu, cel puţin pe teritoriul faptelor. De câte ori vă manifestaţi ura faţă de noi, pierdeţi câte puţin din dreptul vostru la mântuire. Până când veţi ajunge să sfârşiţi lamentabil, în iad, alături de noi. La ce vă e atunci credinţa de folos, dacă ajungeţi cot la cot cu necredincioşii?

Dpdv evoluţionist, Răul, în forma în care îl înţelegeţi voi creştinii, e forma umană de manifestare a instinctului animalic de supravieţuire al individului. Pot detalia şi argumenta pentru cei care se îndoiesc de afirmaţia mea.
Binele este liantul care ar trebui să ţină societatea unită. Animalul individualist trebuie să depună efort pentru a fi bun. Omul e Om abia atunci când şi-a depăşit condiţia de animal şi când face binele fără efort.
Vedeţi, dar, că şi dpdv nostru de vedere, vă suntem superiori atunci când noi ne manifestăm uman, iar voi încercaţi să ne sfâşiaţi precum animalele neevoluate.

Cine pierde? Ateul sau credinciosul?

Ateul pierde o imaginară viaţă post-mortem.
Credinciosul pierde unica viaţă reală.

Iată pariul meu! Drept replică pariului pascalian.

Contradicţia dintre credinţa în Dumnezeu şi credinţa în legile naturii

Aparent între cele două nu există nici o contradicţie. Tocmai de aceea, cele două credinţe se împacă în sufletele credincioşilor. Dar această împăcare se datorează simplului fapt că nici un credincios nu se apucă serios a-şi ordona talmeş-balmeş-ul lui de credinţe. La o analiză atentă se vede că această contradicţie e, de fapt, o altă formă a contradicţiei dintre religie şi ştiinţă, dintre ignoranţă şi raţiune.

La începuturi omul a crezut sută la sută în divinitate. Tuturor fenomenelor pe care le vedea în jurul lui le atribuia cauze supranaturale. Ploua, fulgera, se innopta sau răsărea soarele, venea vara sau iarna, aveai noroc sau ghinion, toate acestea se întâmplau pentru că nu ştiu care fiinţă supranaturală nu avea altă treabă mai bună de făcut decât să se joace cu aceste chestii minore. Forme ale acestei credinţe ancestrale s-au păstrat în religiile tradiţionaliste până astăzi. Pe vremuri secetoase, vedem preoţi ortodocşi urmaţi de alaiuri de creştini ieşind în ţarină pentru a face rugăciuni de venire a ploii. În mintea lor, acţiunea e cât se poate de firească. Cauza ploii fiind voinţa (sau capriciul) lui Dumnezeu, e normal să mergi la această cauză pentru a o îndupleca să te ajute. Numai că, oameni buni, suntem în mileniul III, când cunoaştem adevărata cauză a ploii (iar această cauză e de ordin natural, nici pe departe de a fi vorba de intervenţia supranaturalului), nu suntem în mileniile 40-30-20 înainte de era noastră.

De-a lungul timpului oamenii, mai ales cei iubitori de cunoaştere, de ştiinţă, au observat că fenomenele din natură au cauze naturale. Că nu sunt efectul nebuniei, jocului, acţiunilor întâmplătoare ale cine ştie cărei entităţi supranaturale.

Astfel, încet-încet, credinţa în arbitrariul supranatural a fost înlocuită cu credinţa în ordinea naturală, într-o ordine care ascultă de nişte legi descriptive (nu prescriptive, cum confundă mulţi). Că o parte dintre fenomene se repetă cu precizie mai mare decât cea de ceasornic, că o altă parte par a fi întâmplătoare, dar că şi în acest al doilea caz cauza care le produce e tot una cât se poate de firească, de logică, de naturală. Fireşte că pentru cei mai mulţi a fost foarte greu să renunţe la credinţele lor, aşa că au făcut compromisul de a împăca în sinea lor cele două concepţii printr-un tertip. Fenomenele la vedere au cauze naturale, cauze care la rândul lor au alte cauze mai ascunse şi tot aşa. Însă cauza ultimă a tuturor lucrurilor ar fi Supranaturalul.
Dar ce mi se pare grav e că în cazul fenomenelor a căror cauză nu e încă suficient de bine cunoscută (de către religios) e pusă în legătură directă cu divinitatea. Nu contează că respectivul fenomen e cunoscut de sute de ani de către cei care au mai şi învăţat pe la şcoală. Auzim adesea în predicile preoţilor ce mare minune şi mister e dezvoltarea copilului în pântecele matern sau germinarea seminţei în sol. Lucruri cunoscute de pe la 1600 incoace, cu trecerea timpului, în detalii foarte precise. Totuşi, unii fac tot posibilul să ne arate cauze supranaturale acolo unde naturalul este cât se poate de vizibil. Această falsificare a realităţii nu mai poate fi scuzată sau trecută cu vederea.

Concluzie:
Ateul crede sută la sută în aceste legi ale naturii, crede că toate cauzele fenomenelor sunt alte fenomene cât se poate de naturale. Că supranaturalul nici măcar nu există, aşa că nu are cum să intervină în ordinea lumii. Ateul şi omul paleoliticului sunt cele două extreme. Unul în primitivism absolut, altul în raţional absolut. Între aceste două extreme se desfăşoară ceilalţi oameni, în care cele două credinţe opuse sălăşluiesc în diferite proporţii, în funcţie de structura psihică, de cunoştinţele şi de înclinaţiile fiecăruia.

Ce cred şi ce nu cred ateii?

Mulţi oameni cred că a fi ateu este un lucru imposibil. Că, de fapt, cei care se dau atei, în realitate sunt doar nişte credincioşi revoltaţi împotriva lui Dumnezeu. Sau că ei înlocuiesc credinţa în Dumnezeu cu credinţa în Diavol, în Ştiinţa, în legile naturii, în Mama Natură, etc. Că, oricât s-ar da de atei şi ei cred în morală, în estetic, în iubire... .

Că tot fu vorba în postul anterior despre proasta percepţie a ateului de către credincios voi continua şi aici a arată cât de prost este perceput ateul.
Specific credincioşilor ("crede şi nu cerceta!"), decât să cerceteze ateismul, preferă să perpetueze mituri despre ateism, preluate de la alţii la fel de neştiutori într-ale ateismului. Dar în spatele acestor "acuze" se mai ascunde şi mintea diabolică a unor credincioşi care nu prea pot găsi logica ateismului în lumea de idei a credinţei lor.

Aşadar,

a fi ateu înseamnă, cât se poate de simplu, a NU CREDE în DIVINITATE sau în alte entităţi SUPRANATURALE. Punct. În rest, ateul poate să creadă în absolut tot ce doreşte el. Poate să fie bun sau rău, poate să fie prost sau deştept, poate să fie naiv şi credul sau perspicace, poate să fie onest sau parşiv şi tot ce vă mai puteţi imagina.

Acestea fiind zise să luăm pe rând acuzele de mai sus:

1. Ateii înlocuiesc credinţa în Dumnezeu cu credinţa în Diavol - cei care cred în Satana sunt SATANIŞTI, nu atei. Ateul nu crede nici în Diavol (pentru că şi ăsta e supranatural), cum nu crede nici în Dumnezeu. Acuza este nefondată, generată fie cu intenţie pentru a denigra ateismul, fie din ignoranţă, din prostie crasă, din lenea de a pune mâna şi a studia.

2. Ateii înlocuiesc credinţa în Dumnezeu cu credinţa în Ştiinţă - e imposibilă o asemenea înlocuire. De aici se vede că bietul credincios nici măcar nu ştie ce e aia credinţă în divinitate. Ba mai şi comite blasfemie împotriva propriului zeu prin acuza asta.
Ştiinţa e o parte a culturii umane, deci o emanaţie a minţii umane. Cu deosebirea, faţă de alte emanaţii, că prin intermediul acesteia s-a descoperit adevărul despre realitatea şi cauza celor mai multe fenomene cu care omul a ajuns în contact. Mai mult, prin extensie, a descoperit sau/şi a generat fenomene noi.
Deci, ştiinţa e o chestie NATURALĂ, nu SUPRANATURALĂ. Ateismul este necredinţa în entităţi supranaturale. Ateism nu înseamnă necredinţa în chestii naturale şi existente.
Pe de altă parte ateul nu crede în ştiinţă ca într-o entitate abstractă, aşa cum credinciosul crede în zeul lui. Nici nu se închină ştiinţei. Cel mult crede în spusele ei, spuse care sunt argumentate la tot pasul. Ateul om de ştiinţă nu are nici măcar această credinţă, pentru că el deja ŞTIE. Poţi să CREZI înainte de A ŞTI, după ce şti, şti pur şi simplu, nu mai ai cum să crezi. Vezi Ştiinţă, credinţă şi închinăciune.

Acuza reală ar putea fi cam aşa: ateul crede mai degrabă în spusele Ştiinţei, decât în spusele Religiei. Asta da, e adevărat. Iar ateul are toate argumentele în favoarea sa, în timp ce religiosul nu are nici măcar un singur argument real (ignoranţa nu e un argument) care să-l determine să creadă în spusele religiei/religiilor.

3. Ateii înlocuiesc credinţa în Dumnezeu cu credinţa în Mama natură - e adevărat că există o categorie de oameni care au tendinţa mistificării naturii. Au o tendinţă de a o înzestra cu un fel de puteri "inteligente", "conştiente" aproape sau chiar supranaturale. Sau ajung chiar la un fel de prosternare în faţa Naturii, cu N mare. Vezi o parte a curentului hippy. Dar ăştia nu sunt atei. Sunt o formă de panteişti moderni. Încă odată confuzia este generată de ignoranţa lipsită de limite a credinciosului. Iar percepţia ateismului este cât se poate de eronată.

4. Ateii înlocuiesc credinţa în Dumnezeu cu credinţa în legile naturii.
Discuţia e similară cu cea de la punctul 2).
Chiar şi cea mai mare parte a credincioşilor cred, pe langă Dumnezeu, în legile naturii. Deşi există o oarecare incompatibilitate între acestea două. Dar asta în contradictia dintre credinta-n Dumnezeu si credinta in legile naturii.


Concluzie:

Un om care NU crede în supranatural se numeşte ateu. În rest poate să creadă în tot ce vrea şi ce nu vrea el din categoria naturalului.

Ursul si ateul

Am găsit zilele trecute pe net un banc pe care îl redau mai jos:

Un ateu se plimba prin padure minunandu-se de frumusetile naturii:
"Ce copaci impresionanti! Ce rauri cristaline! Ce animale frumoase!"
La un moment dat, in timp ce se relaxa, omul aude in spatele lui zgomote
ciudate. Cand se intoarce vede un urs ca-n povesti: mare, frumos, sanatos
si cu pofta de mancare. Ingrozit, ateul o ia la fuga, insa ursul avea
conditie fizica asa ca il urmeaza constiincios... Tipul era atat de ingrozit incat
la un moment dat se impiedica si cade. Ursul il apucase deja de un picior
asa ca omul, paralizat de frica, racneste:
"Doamneeee!!!". In secunda urmatoare, timpul se opri, ursul ingheta in
pozitia in care se afla, padurea ramase neclintita si o lumina se revarsa
din cer. Tipul, socat, auzi o voce:
"Mi-ai negat existenta toata viata, le-ai explicat si altora ca sunt un
mit, ai pus toata creatia Mea pe seama intamplarii cosmice... vrei acum sa te
salvez? Pot eu sa te consider credincios cu adevarat?"
Ateul se uita fix in lumina si raspunse:
"As fi ipocrit sa Iti cer brusc sa ma consideri credincios, dar poate ai
reusi intr-un fel sa-l faci pe urs sa devina crestin?"
"Foarte bine" raspunse vocea. Lumina disparu, zgomotul padurii reveni.
Ursul il elibera din ghearele sale, isi impreuna labele din fata si spuse:
"Doamne, binecuvinteaza aceste bucate. Amin".

Bancul e frumos tocmai prin replica finală, oarecum neaşteptată. Nu mi-am propus să critic bancul - după mine nici un fel de glumă nu trebuie interzisă, glumele pot descreţi frunţi sau deschide minţi iniţial încuiate. Vreau doar să arăt ce percepţie greşită au credincioşii despre atei, ca şi despre propria-le credinţă.

Fireşte că fără acele percepţii acest banc nu ar fi apărut. Pe de altă parte, aşa cum, uneori, scriitorii leagă forţat evenimentele între ele pentru a putea ajunge la ideea esenţială, înţeleg că şi în acest banc, pentru ca el să existe, era nevoie de aceste percepţii greşite. Spre deosebire de scriitor, tare mă tem că aici elementele greşite au fost strecurate involuntar.

Aşa cum zicea un alt bloger (vezi Involutia mentalitatii romanesti), e imposibil să scrii fără să trădezi, fie mentalităţi proprii, fie ale colectivului în care te desfăşori. La fel şi creatorilor acestui banc, le-a fost imposibil să nu-şi trădeze ideile despre atei, zic eu, greşite:

1. "Ce copaci impresionanti! Ce rauri cristaline! Ce animale frumoase!" - mirarea asta referitoare la "perfecţiunea" lumii e specifică credinciosului, în special cel de factură neoprotestantă, nicidecum ateului. De aici deduc eu că, aproape sigur, bancul a aparut pe tărâmuri americane. Nu exclud sută la sută alte posibilităţi.
Aşadar, avem o primă percepţie falsă. Recunosc, poate s-a vrut şi să ni se arate că ateul cu pricina avea o sensibilitate aparte, că poate simţi profunzimea lucrurilor. Însă un ateu nu le simte în felul ăsta. El vede în toată treaba asta nişte relaţii între elementele lumii materiale, nu vreo legătură cu supranaturalul. Mă îndoiesc totuşi că scopul principal a fost precizarea unei firi sensibile. De fapt, indirect, ni se spune că şi ateii îl percep pe Dumnezeu prin intermediul armoniei Creaţiei, însă refuză să Îi accepte existenţa. Ceea ce e complet fals. Un ateu nu vede lumea nici extraordinar de frumoasă, nici armonioasă la extrem. O vede real. Ştie că trăieşte într-o lume nici perfectă, nici total dezordonată, ci sub-optimă, cu părţi frumoase şi urâte (vezi ursul, de frumuseţea lui nu s-a minunat - un exemplu din care ar trebui să vadă ş credincioşii că nu toată Creaţia e chiar aşa de frumoasă). Mai ştie că pentru a supravieţui orice fiinţă se luptă cu natura. O luptă pe care în final o pierde şi, după ce s-a descompus complet, înseamnă că s-a reintegrat în sânul ei şi de aici înainte va fi în armonie cu natura pentru eternitate.
De fapt ceea ce în ştiinţă se numeşte "echilibrul dinamic", religioşii au numit "a trăi în armonie cu natura". A fost modul lor pueril de a redescoperi ceva ce ştiinţa descrie cu foarte mare precizie. Câteva ore de studiu le-ar fi suficiente ca să afle că acest echilibru dinamic e de fapt punctul de stabilitate a luptei dure dintre două contrarii. Nicidecum a păcii, a armoniei sau a bunei înţelegeri. Se numeşte echilibru dinamic pentru că acest punct, în timp, îşi modifică poziţia, foarte des prin oscilaţii locale, rareori, prin translaţii. A te minuna de cât de bine se potrivesc lucrurile în Univers, e egal cu a te minuna cât de bine se suprapune râul peste albia sa.

2. După strigătul "Doamne", Dumnezeu face o minune. Cei mai mulţi credincioşi nu ştiu că nu există şi nici nu pot exista minuni. Dar ăsta e fapt ştiinţific. Grav pentru ei este că nu ştiu că a crede în minuni e păcat, e o blasfemie la adresa zeului lor, e o pervertire a credinţei adevărate. E un mod de a-l ispiti pe Dumnezeu.
Spre deosebire de punctul 1), unde am vorbit despre o percepţie greşită referitoare la atei, aici credinţa însăşi e percepută prost de către creatorul bancului.

3. "As fi ipocrit sa Iti cer brusc sa ma consideri credincios, dar poate ai
reusi intr-un fel sa-l faci pe urs sa devina crestin?"
Mă bucur că ateului nostru i-a fost păstrată onestitatea. Că nu l-a fost transformat într-un laş jalnic aşa cum fac alte bancuri. Recunoaşte sincer că nu a crezut şi că nu poate avea pretenţii prea mari. Dar ....
Orice ateu, nu pentru a crede, ci pentru a şti că există divinitatea, cere, are nevoie de dovezi. Presupunând că Dumnezeul acestui banc e chiar real, ateul are dovada. Brusc, el ştie că Dumnezeu există. Din acel moment nu mai ai nevoie de timp. Ca să te convingi de ce anume? Ateului nostru chiar i s-a dat ceea ce cer toţi ateii pentru a accepta ideea existenţei supranaturalului: o dovadă. Asta daţi-ne, în realitate, nu în bancuri, şi a doua zi n-o să mai fie nici un ateu. Dar dacă în loc de dovezi şi argumente aduceţi falsuri, erori, analogii, parabole, mistere, interpretări răsturnate ale faptelor, trăiri şi simţiri proprii, fie ele chiar sincere, e firesc ca numărul ateilor să fie în creştere.
Deci, de aici vedem că credincioşii cred greşit despre noi că nu vrem să credem, nu că nu putem să credem, că suntem un fel de Gică Contra, că facem tot posibilul să găsim nod în papură pentru a nu crede în Dumnezeu. Pe când noi, de mii de ani, căutăm tocmai acea dovadă a existenţei, pentru a şti: ori albă, ori neagră. Şi, de-a lungul timpului, în loc să găsim argumentul existenţei, am găsit nenumărate argumente ale inexistenţei. Tot ce a fost adus drept argument al existenţei a fost demontat.

4. Nu cred că un ateu nu ar fi cerut vreodată să îl creştineze pe urs. Dar fără cererea asta stupidă nu am fi avut bancul. Aşa că "scopul scuză mijloacele". Încă odată, şi aici se trădează aceeaşi percepţie greşită discutată la punctul 3): Decât să-şi accepte propria creştinare, ami bine cere să fie creştinat ceva imposibil de creştinat. Altfel formulat: "mai degrabă vezi un urs credincios, decât un ateu care să lase dintr-ale lui". Tare greşit ne vedeţi dragi credincioşi!


Final

La final, altfel nu mai aveam bancul, vedem un Dumnezeu deloc creştin, sincer, de încredere. Ci un şmecher, un şugubăţ, cum îmi place să-i spun, un jucăuş precum un copil obraznic. Răspunsul lui Dumnezeu seamănă leit cu cel al Diavolului, în contexte asemănătoare. Că nici în Diavol nu te poţi încrede. Că şi el se joacă precum avocaţii cu frazele. Una înţelegi tu, alta ascunde el sub cuvinte. Trebuie să fi foc de atent să nu le laşi nici o portiţă de ieşire


Acum, e drept, un creştin habotnic, specific lor, poate aduce şi o interpretare de felul următor:
Dumnezeu l-a luat pe fostul ateu în momentul maximei credinţe, când sufletul lui era deja mântuit, când Raiul îi era asigurat. Dacă l-ar fi lăsat în viaţă poate că începând de a doua zi credinţa ar fi început să-i scadă, să redevină ateu, să comită din nou păcate, etc. Aşa că Dumnezeu a fost cât se poate de bun cu el, i-a dorit binele veşnic, nu unul efemer. În acest caz Dumnezeu nu poate fi nicidecum acuzat de şmecherie diabolică.
Vedeţi ce popă bun aş fi fost? Dacă n-oi fi. :)

Contraargumentul acestei interpretări e destul de lung. Se referă la scurtcircuitarea bisericii (spovedanie, împărtăşanie), la încălcarea propriilor reguli, la ilogica lui Dumnezeu de a juca bambilici cu Sine, la nedreptatea pe care ar comite-o faţă de cei care cred. Sper să înţeleagă toţi de ce această interpretare e una cât se poate de proastă, fără să fie nevoie de explicaţii suplimentare.

Întrebări pentru credincioşi

1. Care este sensul existenţei omului?

2. Care este scopul Universului?

3. De ce a creat D-zeu lumea, cu ce scop? sau Care este sensul Creaţiei (Univers fizic - lumea vazută; Rai, Iad, ingeri, demoni - lumea nevazută)?

4. Care este scopul existenţei lui Dumnezeu/Iehova/Alah/etc?


Rog să se răspundă cu onestitate şi coerenţă la toate cele patru întrebări, fiecare din unghiul credinţei sale. Acolo unde nu ştiţi răspunsul prefer să scrieţi sincer "nu ştiu", decât să aud prostii de genul "D-zeu e misterios", "Încurcate sunt căile Domnului" sau "Nu putem şi nu trebuie să pătrundem misterul divin". Ultimul răspuns este cel mai nesimţit pentru că, unu, nu s-a demonstrat că "nu putem" şi doi, nici un credincios nu se poate erija în cunoscătorul lui "nu trebuie" fără a preciza sursa clară, logică.


Precizez că pentru un ateu aceste întrebări sunt lipsite de sens (deci, nu-mi cereţi să răspund la ele pt că răspunsurile mele nu ar fi pe placul vostru). Ele capătă ceva logică doar în contextul existenţei divinităţii.

Mulţumiri celor care vor da răspunsuri nerăutăciose.